Priveam pe geam. Afară era înnorat și soarele abia se putea zări. Mă puteam uita la el, fără ca să pățesc ceva, pentru că ceea vedeam eu nu era ceea ce este el (sau așa cum este), ci mai degrabă un punct în nori. Dacă ar fi apărut în toată splendoarea lui, nu m-aș fi putut uita la el.
Apoi a intrat de tot în nori, nemaivăzându-se. Cu toate acestea eu eram plină de încredere că este tot acolo și așteptam cu nerăbdare să iasă din nori și să mă încălzească. M-am gândit că la fel îl văd pe Dumnezeu - în parte. Nu-L văd așa cum este El cu adevărat, ci nu văd decât o umbră, ceva neclar.
Și m-am mai gândit că au fost perioade când nu ”am simțit” prezenta lui Dumnezeu. Nu știu dacă întotdeauna au fost nori care m-au împiedicat ca să văd slava Lui, să-L văd așa cum este El, dar știu că deși eu nu-L vedeam, El era în același loc, lângă mine. Când spun nori mă refer la păcate. Păcatele noastre pun un zid de despărțire între noi și Dumnezeu. (Isaia 59:2) Însă nu am fost la fel de încrezătoare pe cât am fost în privința soarelui.
Într-un final soarele a ieșit și m-am putut bucura de el, de căldura lui și de lumina lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu