Cateva lucruri care ma fac fericita

- sa stau sa-L ascult pe Dumnezeu si sa-I vorbesc;

Dupa ce ma rog, dupa ce vin inaintea Lui cu problemele mele, cu framantarile mele, radiez.

- sa-I cant Domnului;

Cand sunt trista, iau chitara in mana si Ii cant Domnului.

- familia mea;

Nepotelul meu a adus o raza de bucurie in casa. Felul in care isi arata dragostea este de a te cuprinde in brate.

- prietenii mei;

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru cei pe care i-a pus langa mine, care ma sustin, ma sfatuiesc, si-mi arata ca le pasa de mine.

- sa hranesc pasarile;

Imi place sa ma opresc si sa dau de mancare pescarusilor, vrabiutelor si porumbeilor.

- sa stiu ca sunt iubita;

” Semnătura lui Isus, Crucea, este expresia ultimă a dragostei lui Dumnezeu pentru lume. Biserica este una a lui Hristos crucificat și înviat din morți doar atunci când poartă întipărită pecetea Lui; doar atunci când este orientată către exterior și străbate alături de El drumul Crucii.

Fidelitatea față de Cuvânt ne conduce pe calea așa-numitei mobilități descendente în mijlocul unei lumi mobile ascendent. Ne vom găsi nu pe drumul puterii, ci pe cel al neputinței; nu pe drumul succesului, ci pe cel al slujirii; nu pe drumul larg al gloriei și popularității, ci pe acela îngust al batjocurei și respingerii.

A fi creștin înseamnă a fi asemeni lui Hristos. Trebuie, într-un fel, să ne pierdem viața pentru a o afla. Creștinimul nu îl propovăduiește, doar pe Dumnezeu răstignit, ci, de asemenea, pe oamenii răstigniți. <<În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!>> (Galateni 6: 14) Nu sunt un discipol al lui Isus dacă trăiesc alături de El doar în Betleem și Nazaret, dar nu și în Ghetsimani și pe Golgota.”

Semnătura lui Hristos - Brennan Manning

Trebuie doar să privim

In ultimele săptămâni am fost încurajată și motivată de către un frate ca să le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu. Aveam impresia că îmi este mult mai ușor să le vorbesc unor străini, unora care nu mă cunosc; aceștia sunt și cei mai mulți, și cu toate acestea nu am vorbit cu prea mulți. 

Câteva piedici ar fi lipsa de familiaritate, timpul, desconsiderarea de sine, teama de ceea ce vor crede, introvertirea. 

Îmi amintesc cât de mult mi-a luat ca să-i spun unui domn două vorbe. Domnul a lucrat în așa fel că traficul era foarte aglomerat și mașina în care eram a ajuns foarte greu la stația la care trebuia să cobor. Eram în drum spre serviciu. De cum m-a privit prima oară am putut vedea că avea ochii înlăcrimați. S-a mai uitat în direcția mea pentru a verifica dacă îl mai privesc și după ce s-a asigurat că nimănui nu-i pasă și că nu este văzut, a scos o bucată de hârtie pe care doar am aruncat un ochi, atât cât să nu fiu prea indiscretă, și am putut vedea ca era vorba despre o citație. Apoi am văzut că încerca să-și șteargă lacrimile. Îmi doream să-i pot spune ceva, și cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât picioarele începeau să-mi tremure și mai tare.

L-am privit insistent, și imediat ce a simțit și-a întors privirea complet în altă parte. Mașina se apropia de stație, și eu tot ezitam să-i vorbesc. Parca nu-mi ieșeau cuvintele. Într-un final i-am spus că Dumnezeu îl poate ajuta dacă are probleme și atunci m-a privit preț de câteva minute, uimit, după care eu m-am îndreptat spre ușă. Mult timp m-am gândit la acel om, și la faptul că mulți, printre care și eu, am ajuns atât de indiferenți încât cei care suferă pot plânge în văzul tuturor(bine, sunt și momente când doresc să fie lăsați în pace). Copiii sunt mult mai grăitori însă, și nu-și ascund suferința. Zilele trecute m-am oprit din drum pentru că am auzit un copil plângând. 

Într-o altă zi o fată m-a abordat pentru că avea mare nevoie să vorbească cu cineva. Zicea ea că m-a văzut mergând în fața ei și și-a zis că poate vorbi cu mine. Am fost luată prin surprindere când m-a ajuns din urmă și m-a întrebat dacă mă grăbesc. Am stat de vorbă cu ea vreo jumătate de oră, și spre rușinea mea nu i-am acordat mai mult timp vrând să ajung la colegiul biblic. Avea mari probleme iar eu nu am renunțat la programul meu. I-am dat câteva sfaturi și i-am arătat și Biserica Izbânda (pentru că eu înspre ea ma îndreptam și eram chiar pe stradă). 

Oamenii care au nevoie de Dumnezeu sunt la tot pasul, pe unii Dumnezeu îi aduce chiar înaintea noastră, îi face să ne abordeze ei, nu trebuie decât să fim gata să vorbim despre El, să-i iubim pe oameni, să dăm o mână de ajutor și să fim o mărturie acolo unde suntem. Eu pot fi relevantă pentru anumiți oameni, iar tu pentru alții. Tu ai acces acolo unde poate că eu nu am. (ex. dacă o persoană are nevoie să-i zugrăvești casa, și tu te pricepi, poți intra în casă, pe când eu nu)

Pavel i-a cunoscut pe Aquila și Priscila făcând ceea ce știa. Meseria lor era facerea corturilor. Așa a intrat în contact cu ei și le-a vorbit despre Dumnezeu. Iar altora, în sinagogă le propovăduia și le vorbea despre Domnul Isus. 

El le vorbea tuturor despre Domnul. Același lucru suntem chemați și noi să facem. Dar ca să putem vorbi despre El... trebuie să-L cunoaștem. 

Devenind Andreea, așa cum Dumnezeu deja mă vede.

Chiar dacă eu nu văd, vreau să devin așa cum Dumnezeu mă vrea.

Unii spun că în spate ai o piatră prețioasă, pe care tu nu o poți vedea, în schimb ceilalți, da. Eu cred că este în mine, și chiar dacă unii nu o văd, și nici eu, știu că este acolo, este Hristos în mine.

Mult timp am căutat să am modele, să copiez pe alții, să nu ies din tipar, nu îndrăzneam să spun nimic neobișnuit, (și de cele mai multe ori nu spuneam nimic de teamă să nu spun ceva greșit, ceva care să nu fie pe placul celorlalți), și astfel îi citam pe alții, însă nu-mi formam o gândire a mea proprie, nu îndrăzneam să gândesc mai departe, să dărâm barierele obișnuitului... să îndrăznesc să inventez eu ceva, să descopăr ceva nou, de teama de a nu fi ridiculizată, respinsă, pentru că părerile lor nu vor coincide cu ale mele.

”De ce trebuie să fii ca ceilalți?” - a fost o întrebare care a persistat mult timp în mintea mea.

Dumnezeu m-a creat într-un mod diferit, pe mine, și  pe tine drag cititor. Suntem făpturi minunate de care El se bucură. ”Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”

”Chiar și în literatură sau artă, nimeni care se preocupă de originalitate nu va fi vreodată original, pe când, dacă încerci, pur și simplu, să spui adevărul (fără să îți pese nici cât negru sub unghie cât de des a mai fost spus până acum), în nouă cazuri din zece, vei deveni original fără măcar să-ți dai seama.” (C.S.Lewis)

Încă am temeri... 

                            .... dar cred că Dumnezeu își va duce la bun sfârșit lucrarea în mine. 

Ceea ce nu avem...

Era primavara, dar as fi vrut sa fie vara: zile calde si plimbari prin parc.

Era vara, dar as fi vrut sa fie toamna: frunze multicolore, aer curat si racoros.

Era toamna, dar as fi vrut sa fie iarna:  zapada minunata si bucuria sarbatorilor.

Era acum iarna, dar as fi vrut sa fie primavara: caldura si natura inflorita.

Eram copil, dar as fi vrut sa fiu adult: sa am libertate si respect.

Aveam 20 de ani, dar as fi vrut sa am 30: sa fiu matura.

Eram la mijlocul vietii, dar as fi vrut sa am 20 ani: tinerete si spirit liber.

Eram pensionara, dar as fi vrut sa fiu la mijlocul vietii: sa fiu plina de vitalitate si putere.

Aveam o familie, dar mi-as fi dorit sa stau la camin: sa invat sa fiu independenta si responsabila.

Eram singura, dar as fi vrut sa fiu casatorita: sa am pe cineva alaturi si copii.

Aveam copii, dar as fi vrut sa am timp si pentru mine: sa ma pot odihni si sa nu am atatea griji.

We Are Here (Christmas)

Aproape un sfert de veac

Vremea de afara trezeste in mine amintiri de mult uitate...

In vacanta de iarna, petreceam mai mult timp cu tata. Mama avea liber doar ce era legal, insa tata avea mai multe zile, timp in care se ocupa de casa, facea curat si ne dadea si noua cate o responsabilitate. In acelasi timp ascultam colinde cantate de Hrusca.

Anul acesta lipseste ceva... si nu e vorba de faptul ca nu am vacanta sau ca holul nu mai este luminat de beculete de toate culorile... ci de tata.

O, Doamne! Imi lipseste...

Au trecut 7 luni de cand nu mai e si am impresia ca a trecut un an.

Avram a plecat impreuna cu tatal sau spre Canaan, insa pe drum acesta din urma a murit. Uneori este bine sa fii singur, pentru ca sa inveti anumite lucruri. A fost spre binele lui Avram. (In cazul meu a fost si spre binele tatalui meu)

Uitandu-ma inapoi in anul ce e gata sa se incheie, vad o groaza de greseli, de pacate, dar si multe lucruri pe care le-am invatat. M-am schimbat: nu-mi mai permit sa fiu visatoare, naiva, sa vad lumea cu ochi de copil. Dintr-o data m-am vazut descoperita, lipsita de protectie (o protectie instituita de catre Dumnezeu).

Ma incred in Domnul ca stie ce este cel mai bine pentru mine si ca imi va purta de grija in continuare asa cum a facut-o pana acum, 25 de ani.

Psalmul 139

 Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti , stii cand stau jos si cand ma scol, si de departe 

                                   imi patrunzi gandul...

Doamne, Tu ma cercetezi de aproape
Si-mi cunosti adancile, sufletestile ape
Stii cand ispitele infrang zagazurile
Stii toate bucuriile si toate necazurile
Stii: cantecul, dorul si visele
Stii amintirile mele ucise
Stii piscurile inalte si caile
Stii gheturile si vapaile
Stii cand ma arde trufia
Tagaduindu-Ti cerul si sfidand vesnicia
Stii cand faradelegea m-apasa
Ca o pacla amara si deasa
Stii cand ma urc si cand ma prabusesc
In neputinta omului firesc
Stii cand Te vand si cand Te rastignesc.

Incotro ma voi duce departe de Tine?
La cine voi alerga Doamne, la cine?
Spre care zari pasii goni-voi si unde
Sa-ncerc de ochiul Tau a ma ascunde?
Ca si Cain de odinioara
Osanda constiintei ma doboara
N-am tihna, n-am puteri, n-am adapost
Sunt doar o biata nava fara rost
Ce-aluneca 'ncarcata de pacate
Pe valurile vietii zbuciumate.

Doamne, Tu ma cercetezi de aproape
Nu lasa intunericul sa ma-ngroape
Rapeste-ma Doamne pacatului
Pune piedici vrasmasului
Strecoara-mi in suflet luminile
Aprinde-mi dragostea
Infloreste-mi gradinile
Si-nalta-ma Doamne si creste-ma
Cu nasterea a doua-noieste-ma
Sa-Ti pot canta slava cu ingerii
Chiar si in valea aceasta a plangerii.

Imbarbateaza-te!

"Nu ti-am dat Eu oare porunca aceasta:

Intareste-te si imbarbateaza-te?

Nu te inspaimata si nu te ingrozi, caci Domnul, Dumnezeul

tau, este cu tine in tot ce vei face." (Iosua 1:9)

"Nadajduieste in Domnul! Fii tare, imbarbateaza-ti inima, si

nadajduieste in Domnul!" (Ps. 27:14)

Frumusețe

Suntem noi, copiii lui Dumnezeu, diferiți de ceilalți? Trecem neobservați sau nu?


De unde știm că Estera a fost credincioasă, pentru că aceasta nu a vorbit deloc despre Dumnezeu? Se poate ca să vorbească mai mult comportamentul decât cuvintele?
“Estera căpăta trecere înaintea tuturor celor ce o vedeau.” (Estera 2: 15)


Aseară a fost un haos la metrou. Am făcut 1h si 30 min până acasă, distanță pe care de obicei o parcurgeam în 45 min. A trebuit să schimb 3 metrouri și să mai iau și o mașină ca să ajung acasă. Unii erau amuzați, agitați, și imediat ce metroul ajungea la capăt, alergau spre un altul. Și în metrouri și afară, anunțau modificările și legăturile pe care le aveam la dispoziție. La Piața Unirii era staționat un metrou, gol și cu luminile stinse. Întâmplarea m-a dus cu gândul, pentru o clipa, la momentul în care Domnul Isus își va răpi Biserica, la haosul produs de dispariția unora.


În toată acea agitație am putut observa o persoană de o calmitate rară. Era un băiat îmbrăcat modest, cu o privire senină. Aștepta răbdător metroul următor. Fie era serios, și în fizionomia lui părea că zâmbește, fie afișa un zâmbet discret tot timpul. Nu părea un zâmbet supărător care să te facă să te întrebi ce are de zâmbește așa tot timpul.
Era ceva deosebit la el. Acea liniște și seninătate... cred că avea o Sursă. Cu toate că nu a spus nimic, comportamentul lui a vorbit mult mai mult.


Mă gândesc că Estara era frumoasă, iar frumusețea fizică era completată de sufletul ei. Și în suflet nu avea cum să nu fie Domnul Isus.


Îmi amintesc de un coleg de serviciu care îmi spunea că noi creștinii avem tot timpul frunțile încrețite, de parcă ne-ar fi foarte greu să ducem această viață de creștin... și apoi care este acela care și-ar dori să experimenteze și el, dacă ne vede tot timpul morocănoși?
De-asta spun că sufletul completa frumusețea ei fizică. Mă gândesc că avea o față senină, blândă, cu ochi mari și expresivi, toate acestea fiind de fapt varful icebergului. Dar partea care nu este la suprafata este mult mai mare. Ascultarea, blândețea, răbdarea, curajul, se datorau caracterului ei șlefuit de Dumnezeu prin suferință (era orfană), prin supunere și alte metode pe care El le folosește.
Imi doresc să spun mai puține și să arăt mai multe, să semăn mai mult cu Domnul Isus. Domnul să lucreze la caracterul meu!! Cred că e mai rău când spui ceva și faptele tale vorbesc despre tine contrariul.
18.11.2010