Copiii învață ceea ce trăiesc

Dacă trăiesc în critică, copiii învață să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi.

Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie fricoși. 

Dacă trăiesc în compătimire, copiii învață să se autocompătimească.

Dacă trăiesc în ironie, copiii învață să fie timizi.

Dacă trăiesc în invidie, copiii învață să fie invidioși.

Dacă trăiesc cu rușine, copiii învață să se simtă mereu vinovați. 

Dacă trăiesc cu încurajări, copiii învață să aibă încredere în ei.

Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață să aibă rabdare.

Dacă trăiesc cu laude, copiii învață să facă aprecieri. 

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească. 

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe ei înșiși. 

Dacă trăiesc cu recunoașterea meritelor, copiii învață să aibă un scop.

Dacă trăiesc în generozitate, copiii învață să dăruiască.

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață să spună adevărul.

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.

Dacă trăiesc în bunătate și considerație, copiii învață respectul.

Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în cei din jurul lor.

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că lumea este un loc plăcut în care să trăiești. 

                                                            de Dorothy Law Nolte

De vorba cu o invatatoare

Îmi place să aud poveștile altor persoane, și nu știu cum se face că nu eu încep discuția, și nici nu prea reușesc să o coordonez. Eu tac și ascult. Nu obișnuiesc să întrerup persoana de lângă mine atunci când vorbește, și pentru că de regulă cealaltă persoană este mai vorbăreață decât mine, nu reușesc decât să mai pun câte o întrebare printre ceea ce-mi povestește.

De multe ori timpul este scurt, astăzi de exemplu am mai mers încă o stație cu mașina pentru a nu întrerupe discuția brusc și pentru că îmi făcea plăcere să o ascult pe interlocutoarea mea. A început prin a-mi povesti că face acel traseu zilnic, și că este mult mai rentabil să mearga cu mașina decât cu metroul, și mi-a spus și pentru ce face asta - pentru niște copilași de clasa I. Se vedea că îi sunt dragi și că ceea ce face, face din plăcere. Înainte ca aceasta să meargă acolo, o tânără învățătoare avea grijă de copii. Însă datorită unor probleme personale și a salariului foarte mic, a plecat din București. Salariul tinerelor învățătoare este de 400 ron. Dacă stai cu chirie numai pentru o cameră plătești 100 euro, plus întreținerea și alte cheltuieli; și mai trebuie să și mănânci. Cu un așa salariu multe nu prea își dau silința să-i învețe pe copii, cu toate că au pregătire. Doamna aceasta este ceva mai în vârstă și primește și un spor.

Îmi amintesc cu drag de învățătoarea mea. A fost ca o a doua mamă. Era foarte tânâră și frumoasă, blândă și avea o voce frumoasă. Venea la școală cu chitara, ne cânta și ne învăța și pe noi. Îmi amintesc și acum că am plâns foarte mult la sfarșitul clasei a IV-a. Am mai văzut-o prin școală, și am mai avut-o ca profesoară la căteva ore de romană, pentru că devenise profesoară, dar nu a stat prea mult. Mi-aș dori să o revăr și să-i mulțumesc pentru ceea ce a investit în mine, pentru dragostea pe care mi-a arătat-o.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a aranjat lucrurile ca să am o așa învățătoare.

”De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. ” (Romani 8: 28)

O nădejde vie

”Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.

Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1: 3-5)

De multe ori spuneam că ”nădăjduiesc” să se întâmple ceva, dar era de fapt o dorință a mea ca să se realizeze, o speranță. Tot cu sensul de speranță este folosit și aici, însă este o mare diferență între ceea ce voiam eu să transmit, și ceea ce dorește Petru să ne spună. Nădejdea de care vorbește el aici este o nădejde plină de viață, animată, care vibrează în sufletul nostru. Este de fapt o credință în lucrurile viitoare, că se vor întâmpla așa cum Domnul Isus ne-a spus. Nu este ceva despre care nu știm nimic dar sperăm că se va finaliza într-un fel dorit de noi.

Nădejdea este ”ancora sufletului” (Evrei 6: 19). Nu a unui vas, ci a sufletului. Ancora îi oferă stabilitate, îl ține fix. ”Tocmai la aceasta se referă metafora, şi anume că noi, creaturi umane fragile, suntem supuşi la toate curentele vieţii şi la toate loviturile care ne izbesc într-o mai mare sau mai mică măsură. Şi că tânjim după ceva care să ne ofere permanenţă, stabilitate, ceva care să ne înrădăcineze şi să ne sădească în încredere.[...]Iar nădejdea (speranţa) care ancorează sufletul este acea nădejde (speranţă) sau încrederea sau certitudinea pe care o avem că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis într-un mod atât de solemn.”

Nu doar comoara este păzită in ceruri, dar și noi, pentru a deveni moștenitori.

"Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar cea mai mare dintre toate este dragostea." (1Corinteni 13: 13)

Trei in Unul

”Dumnezeu este unul în esență și trei în ce privește persoanele. Nu este nimic contradictoriu cu privire la aceasta. Dacă aș spune că Dumnezeu este unul în esență și trei în esență atunci am avea o contadicție de bună credință pe care n-ar putea-o rezolva nimeni. Atunci creștinismul ar fi irațional și absurd. Trinitatea este un paradox dar nu o contradicție. Un paradox este o contradicție aparentă care, la o examinare mai atentă, poate fi rezolvată.” (R.C. Sproul)

Între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt există o comuniune, o armonie, o relație intimă. Fiul îi este supus Tatălui din plăcere, pentru că așa dorește, iar Tatăl Îl înalță și Duhul Sfânt arată spre Fiul și Tatăl. 

“Acesta este Fiul Meu Prea iubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea” a spus Tatăl despre Domnul Isus. (Matei 3:17)

Prietenia

M-as fi asteptat ca dusmania dintre ei sa continuie, dar e clar ca avem multe de invatat de la copii.

Am observat doua lucruri.

Cand te deschizi se pot lega prietenii frumoase. Daca stai inchis si esti tot timpul serios, trist, ori suparat, este normal ca ceilalti sa nu te placa. Nu spun ca trebuie sa fii tot timpul vesel pentru ca ceilalti te vor cauta apoi doar pentru acest lucru, pentru ca esti  funny. Oricum o faci, in toiul veseliei, sau cu ochii in lacrimi, deschide-te! Asa incep prieteniile. Si, apoi, ceilalti nu au de unde sa stie cu ce te confrunti.

Prietenia ia nastere atunci cand ai lucruri in comun cu celalalt. Cand razi cu celalalt, cand petreci timp cu celalalt, facand ceva impreuna.

Un scriitor drag mie, spunea urmatorul lucru despre prietenie:

”Prietenia se naste in momentul in care o persoana ii spune alteia: Cum! Si tu? Credeam ca sunt singurul.” (C.S.Lewis)

Cateva lucruri care ma fac fericita

- sa stau sa-L ascult pe Dumnezeu si sa-I vorbesc;

Dupa ce ma rog, dupa ce vin inaintea Lui cu problemele mele, cu framantarile mele, radiez.

- sa-I cant Domnului;

Cand sunt trista, iau chitara in mana si Ii cant Domnului.

- familia mea;

Nepotelul meu a adus o raza de bucurie in casa. Felul in care isi arata dragostea este de a te cuprinde in brate.

- prietenii mei;

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru cei pe care i-a pus langa mine, care ma sustin, ma sfatuiesc, si-mi arata ca le pasa de mine.

- sa hranesc pasarile;

Imi place sa ma opresc si sa dau de mancare pescarusilor, vrabiutelor si porumbeilor.

- sa stiu ca sunt iubita;

” Semnătura lui Isus, Crucea, este expresia ultimă a dragostei lui Dumnezeu pentru lume. Biserica este una a lui Hristos crucificat și înviat din morți doar atunci când poartă întipărită pecetea Lui; doar atunci când este orientată către exterior și străbate alături de El drumul Crucii.

Fidelitatea față de Cuvânt ne conduce pe calea așa-numitei mobilități descendente în mijlocul unei lumi mobile ascendent. Ne vom găsi nu pe drumul puterii, ci pe cel al neputinței; nu pe drumul succesului, ci pe cel al slujirii; nu pe drumul larg al gloriei și popularității, ci pe acela îngust al batjocurei și respingerii.

A fi creștin înseamnă a fi asemeni lui Hristos. Trebuie, într-un fel, să ne pierdem viața pentru a o afla. Creștinimul nu îl propovăduiește, doar pe Dumnezeu răstignit, ci, de asemenea, pe oamenii răstigniți. <<În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!>> (Galateni 6: 14) Nu sunt un discipol al lui Isus dacă trăiesc alături de El doar în Betleem și Nazaret, dar nu și în Ghetsimani și pe Golgota.”

Semnătura lui Hristos - Brennan Manning

Trebuie doar să privim

In ultimele săptămâni am fost încurajată și motivată de către un frate ca să le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu. Aveam impresia că îmi este mult mai ușor să le vorbesc unor străini, unora care nu mă cunosc; aceștia sunt și cei mai mulți, și cu toate acestea nu am vorbit cu prea mulți. 

Câteva piedici ar fi lipsa de familiaritate, timpul, desconsiderarea de sine, teama de ceea ce vor crede, introvertirea. 

Îmi amintesc cât de mult mi-a luat ca să-i spun unui domn două vorbe. Domnul a lucrat în așa fel că traficul era foarte aglomerat și mașina în care eram a ajuns foarte greu la stația la care trebuia să cobor. Eram în drum spre serviciu. De cum m-a privit prima oară am putut vedea că avea ochii înlăcrimați. S-a mai uitat în direcția mea pentru a verifica dacă îl mai privesc și după ce s-a asigurat că nimănui nu-i pasă și că nu este văzut, a scos o bucată de hârtie pe care doar am aruncat un ochi, atât cât să nu fiu prea indiscretă, și am putut vedea ca era vorba despre o citație. Apoi am văzut că încerca să-și șteargă lacrimile. Îmi doream să-i pot spune ceva, și cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât picioarele începeau să-mi tremure și mai tare.

L-am privit insistent, și imediat ce a simțit și-a întors privirea complet în altă parte. Mașina se apropia de stație, și eu tot ezitam să-i vorbesc. Parca nu-mi ieșeau cuvintele. Într-un final i-am spus că Dumnezeu îl poate ajuta dacă are probleme și atunci m-a privit preț de câteva minute, uimit, după care eu m-am îndreptat spre ușă. Mult timp m-am gândit la acel om, și la faptul că mulți, printre care și eu, am ajuns atât de indiferenți încât cei care suferă pot plânge în văzul tuturor(bine, sunt și momente când doresc să fie lăsați în pace). Copiii sunt mult mai grăitori însă, și nu-și ascund suferința. Zilele trecute m-am oprit din drum pentru că am auzit un copil plângând. 

Într-o altă zi o fată m-a abordat pentru că avea mare nevoie să vorbească cu cineva. Zicea ea că m-a văzut mergând în fața ei și și-a zis că poate vorbi cu mine. Am fost luată prin surprindere când m-a ajuns din urmă și m-a întrebat dacă mă grăbesc. Am stat de vorbă cu ea vreo jumătate de oră, și spre rușinea mea nu i-am acordat mai mult timp vrând să ajung la colegiul biblic. Avea mari probleme iar eu nu am renunțat la programul meu. I-am dat câteva sfaturi și i-am arătat și Biserica Izbânda (pentru că eu înspre ea ma îndreptam și eram chiar pe stradă). 

Oamenii care au nevoie de Dumnezeu sunt la tot pasul, pe unii Dumnezeu îi aduce chiar înaintea noastră, îi face să ne abordeze ei, nu trebuie decât să fim gata să vorbim despre El, să-i iubim pe oameni, să dăm o mână de ajutor și să fim o mărturie acolo unde suntem. Eu pot fi relevantă pentru anumiți oameni, iar tu pentru alții. Tu ai acces acolo unde poate că eu nu am. (ex. dacă o persoană are nevoie să-i zugrăvești casa, și tu te pricepi, poți intra în casă, pe când eu nu)

Pavel i-a cunoscut pe Aquila și Priscila făcând ceea ce știa. Meseria lor era facerea corturilor. Așa a intrat în contact cu ei și le-a vorbit despre Dumnezeu. Iar altora, în sinagogă le propovăduia și le vorbea despre Domnul Isus. 

El le vorbea tuturor despre Domnul. Același lucru suntem chemați și noi să facem. Dar ca să putem vorbi despre El... trebuie să-L cunoaștem. 

Devenind Andreea, așa cum Dumnezeu deja mă vede.

Chiar dacă eu nu văd, vreau să devin așa cum Dumnezeu mă vrea.

Unii spun că în spate ai o piatră prețioasă, pe care tu nu o poți vedea, în schimb ceilalți, da. Eu cred că este în mine, și chiar dacă unii nu o văd, și nici eu, știu că este acolo, este Hristos în mine.

Mult timp am căutat să am modele, să copiez pe alții, să nu ies din tipar, nu îndrăzneam să spun nimic neobișnuit, (și de cele mai multe ori nu spuneam nimic de teamă să nu spun ceva greșit, ceva care să nu fie pe placul celorlalți), și astfel îi citam pe alții, însă nu-mi formam o gândire a mea proprie, nu îndrăzneam să gândesc mai departe, să dărâm barierele obișnuitului... să îndrăznesc să inventez eu ceva, să descopăr ceva nou, de teama de a nu fi ridiculizată, respinsă, pentru că părerile lor nu vor coincide cu ale mele.

”De ce trebuie să fii ca ceilalți?” - a fost o întrebare care a persistat mult timp în mintea mea.

Dumnezeu m-a creat într-un mod diferit, pe mine, și  pe tine drag cititor. Suntem făpturi minunate de care El se bucură. ”Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”

”Chiar și în literatură sau artă, nimeni care se preocupă de originalitate nu va fi vreodată original, pe când, dacă încerci, pur și simplu, să spui adevărul (fără să îți pese nici cât negru sub unghie cât de des a mai fost spus până acum), în nouă cazuri din zece, vei deveni original fără măcar să-ți dai seama.” (C.S.Lewis)

Încă am temeri... 

                            .... dar cred că Dumnezeu își va duce la bun sfârșit lucrarea în mine.