”De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. ” (Romani 8: 28)

O nădejde vie


”Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.
Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1: 3-5)

De multe ori spuneam că ”nădăjduiesc” să se întâmple ceva, dar era de fapt o dorință a mea ca să se realizeze, o speranță. Tot cu sensul de speranță este folosit și aici, însă este o mare diferență între ceea ce voiam eu să transmit, și ceea ce dorește Petru să ne spună. Nădejdea de care vorbește el aici este o nădejde plină de viață, animată, care vibrează în sufletul nostru. Este de fapt o credință în lucrurile viitoare, că se vor întâmpla așa cum Domnul Isus ne-a spus. Nu este ceva despre care nu știm nimic dar sperăm că se va finaliza într-un fel dorit de noi.
Nădejdea este ”ancora sufletului” (Evrei 6: 19). Nu a unui vas, ci a sufletului. Ancora îi oferă stabilitate, îl ține fix. ”Tocmai la aceasta se referă metafora, şi anume că noi, creaturi umane fragile, suntem supuşi la toate curentele vieţii şi la toate loviturile care ne izbesc într-o mai mare sau mai mică măsură. Şi că tânjim după ceva care să ne ofere permanenţă, stabilitate, ceva care să ne înrădăcineze şi să ne sădească în încredere.[...]Iar nădejdea (speranţa) care ancorează sufletul este acea nădejde (speranţă) sau încrederea sau certitudinea pe care o avem că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis într-un mod atât de solemn.”
Nu doar comoara este păzită in ceruri, dar și noi, pentru a deveni moștenitori.

"Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar cea mai mare dintre toate este dragostea." (1Corinteni 13: 13)