Cateva lucruri care ma fac fericita

- sa stau sa-L ascult pe Dumnezeu si sa-I vorbesc;

Dupa ce ma rog, dupa ce vin inaintea Lui cu problemele mele, cu framantarile mele, radiez.

- sa-I cant Domnului;

Cand sunt trista, iau chitara in mana si Ii cant Domnului.

- familia mea;

Nepotelul meu a adus o raza de bucurie in casa. Felul in care isi arata dragostea este de a te cuprinde in brate.

- prietenii mei;

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru cei pe care i-a pus langa mine, care ma sustin, ma sfatuiesc, si-mi arata ca le pasa de mine.

- sa hranesc pasarile;

Imi place sa ma opresc si sa dau de mancare pescarusilor, vrabiutelor si porumbeilor.

- sa stiu ca sunt iubita;

” Semnătura lui Isus, Crucea, este expresia ultimă a dragostei lui Dumnezeu pentru lume. Biserica este una a lui Hristos crucificat și înviat din morți doar atunci când poartă întipărită pecetea Lui; doar atunci când este orientată către exterior și străbate alături de El drumul Crucii.

Fidelitatea față de Cuvânt ne conduce pe calea așa-numitei mobilități descendente în mijlocul unei lumi mobile ascendent. Ne vom găsi nu pe drumul puterii, ci pe cel al neputinței; nu pe drumul succesului, ci pe cel al slujirii; nu pe drumul larg al gloriei și popularității, ci pe acela îngust al batjocurei și respingerii.

A fi creștin înseamnă a fi asemeni lui Hristos. Trebuie, într-un fel, să ne pierdem viața pentru a o afla. Creștinimul nu îl propovăduiește, doar pe Dumnezeu răstignit, ci, de asemenea, pe oamenii răstigniți. <<În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!>> (Galateni 6: 14) Nu sunt un discipol al lui Isus dacă trăiesc alături de El doar în Betleem și Nazaret, dar nu și în Ghetsimani și pe Golgota.”

Semnătura lui Hristos - Brennan Manning

Trebuie doar să privim

In ultimele săptămâni am fost încurajată și motivată de către un frate ca să le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu. Aveam impresia că îmi este mult mai ușor să le vorbesc unor străini, unora care nu mă cunosc; aceștia sunt și cei mai mulți, și cu toate acestea nu am vorbit cu prea mulți. 

Câteva piedici ar fi lipsa de familiaritate, timpul, desconsiderarea de sine, teama de ceea ce vor crede, introvertirea. 

Îmi amintesc cât de mult mi-a luat ca să-i spun unui domn două vorbe. Domnul a lucrat în așa fel că traficul era foarte aglomerat și mașina în care eram a ajuns foarte greu la stația la care trebuia să cobor. Eram în drum spre serviciu. De cum m-a privit prima oară am putut vedea că avea ochii înlăcrimați. S-a mai uitat în direcția mea pentru a verifica dacă îl mai privesc și după ce s-a asigurat că nimănui nu-i pasă și că nu este văzut, a scos o bucată de hârtie pe care doar am aruncat un ochi, atât cât să nu fiu prea indiscretă, și am putut vedea ca era vorba despre o citație. Apoi am văzut că încerca să-și șteargă lacrimile. Îmi doream să-i pot spune ceva, și cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât picioarele începeau să-mi tremure și mai tare.

L-am privit insistent, și imediat ce a simțit și-a întors privirea complet în altă parte. Mașina se apropia de stație, și eu tot ezitam să-i vorbesc. Parca nu-mi ieșeau cuvintele. Într-un final i-am spus că Dumnezeu îl poate ajuta dacă are probleme și atunci m-a privit preț de câteva minute, uimit, după care eu m-am îndreptat spre ușă. Mult timp m-am gândit la acel om, și la faptul că mulți, printre care și eu, am ajuns atât de indiferenți încât cei care suferă pot plânge în văzul tuturor(bine, sunt și momente când doresc să fie lăsați în pace). Copiii sunt mult mai grăitori însă, și nu-și ascund suferința. Zilele trecute m-am oprit din drum pentru că am auzit un copil plângând. 

Într-o altă zi o fată m-a abordat pentru că avea mare nevoie să vorbească cu cineva. Zicea ea că m-a văzut mergând în fața ei și și-a zis că poate vorbi cu mine. Am fost luată prin surprindere când m-a ajuns din urmă și m-a întrebat dacă mă grăbesc. Am stat de vorbă cu ea vreo jumătate de oră, și spre rușinea mea nu i-am acordat mai mult timp vrând să ajung la colegiul biblic. Avea mari probleme iar eu nu am renunțat la programul meu. I-am dat câteva sfaturi și i-am arătat și Biserica Izbânda (pentru că eu înspre ea ma îndreptam și eram chiar pe stradă). 

Oamenii care au nevoie de Dumnezeu sunt la tot pasul, pe unii Dumnezeu îi aduce chiar înaintea noastră, îi face să ne abordeze ei, nu trebuie decât să fim gata să vorbim despre El, să-i iubim pe oameni, să dăm o mână de ajutor și să fim o mărturie acolo unde suntem. Eu pot fi relevantă pentru anumiți oameni, iar tu pentru alții. Tu ai acces acolo unde poate că eu nu am. (ex. dacă o persoană are nevoie să-i zugrăvești casa, și tu te pricepi, poți intra în casă, pe când eu nu)

Pavel i-a cunoscut pe Aquila și Priscila făcând ceea ce știa. Meseria lor era facerea corturilor. Așa a intrat în contact cu ei și le-a vorbit despre Dumnezeu. Iar altora, în sinagogă le propovăduia și le vorbea despre Domnul Isus. 

El le vorbea tuturor despre Domnul. Același lucru suntem chemați și noi să facem. Dar ca să putem vorbi despre El... trebuie să-L cunoaștem. 

Devenind Andreea, așa cum Dumnezeu deja mă vede.

Chiar dacă eu nu văd, vreau să devin așa cum Dumnezeu mă vrea.

Unii spun că în spate ai o piatră prețioasă, pe care tu nu o poți vedea, în schimb ceilalți, da. Eu cred că este în mine, și chiar dacă unii nu o văd, și nici eu, știu că este acolo, este Hristos în mine.

Mult timp am căutat să am modele, să copiez pe alții, să nu ies din tipar, nu îndrăzneam să spun nimic neobișnuit, (și de cele mai multe ori nu spuneam nimic de teamă să nu spun ceva greșit, ceva care să nu fie pe placul celorlalți), și astfel îi citam pe alții, însă nu-mi formam o gândire a mea proprie, nu îndrăzneam să gândesc mai departe, să dărâm barierele obișnuitului... să îndrăznesc să inventez eu ceva, să descopăr ceva nou, de teama de a nu fi ridiculizată, respinsă, pentru că părerile lor nu vor coincide cu ale mele.

”De ce trebuie să fii ca ceilalți?” - a fost o întrebare care a persistat mult timp în mintea mea.

Dumnezeu m-a creat într-un mod diferit, pe mine, și  pe tine drag cititor. Suntem făpturi minunate de care El se bucură. ”Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”

”Chiar și în literatură sau artă, nimeni care se preocupă de originalitate nu va fi vreodată original, pe când, dacă încerci, pur și simplu, să spui adevărul (fără să îți pese nici cât negru sub unghie cât de des a mai fost spus până acum), în nouă cazuri din zece, vei deveni original fără măcar să-ți dai seama.” (C.S.Lewis)

Încă am temeri... 

                            .... dar cred că Dumnezeu își va duce la bun sfârșit lucrarea în mine.