Trebuie doar să privim

In ultimele săptămâni am fost încurajată și motivată de către un frate ca să le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu. Aveam impresia că îmi este mult mai ușor să le vorbesc unor străini, unora care nu mă cunosc; aceștia sunt și cei mai mulți, și cu toate acestea nu am vorbit cu prea mulți. 

Câteva piedici ar fi lipsa de familiaritate, timpul, desconsiderarea de sine, teama de ceea ce vor crede, introvertirea. 

Îmi amintesc cât de mult mi-a luat ca să-i spun unui domn două vorbe. Domnul a lucrat în așa fel că traficul era foarte aglomerat și mașina în care eram a ajuns foarte greu la stația la care trebuia să cobor. Eram în drum spre serviciu. De cum m-a privit prima oară am putut vedea că avea ochii înlăcrimați. S-a mai uitat în direcția mea pentru a verifica dacă îl mai privesc și după ce s-a asigurat că nimănui nu-i pasă și că nu este văzut, a scos o bucată de hârtie pe care doar am aruncat un ochi, atât cât să nu fiu prea indiscretă, și am putut vedea ca era vorba despre o citație. Apoi am văzut că încerca să-și șteargă lacrimile. Îmi doream să-i pot spune ceva, și cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât picioarele începeau să-mi tremure și mai tare.

L-am privit insistent, și imediat ce a simțit și-a întors privirea complet în altă parte. Mașina se apropia de stație, și eu tot ezitam să-i vorbesc. Parca nu-mi ieșeau cuvintele. Într-un final i-am spus că Dumnezeu îl poate ajuta dacă are probleme și atunci m-a privit preț de câteva minute, uimit, după care eu m-am îndreptat spre ușă. Mult timp m-am gândit la acel om, și la faptul că mulți, printre care și eu, am ajuns atât de indiferenți încât cei care suferă pot plânge în văzul tuturor(bine, sunt și momente când doresc să fie lăsați în pace). Copiii sunt mult mai grăitori însă, și nu-și ascund suferința. Zilele trecute m-am oprit din drum pentru că am auzit un copil plângând. 

Într-o altă zi o fată m-a abordat pentru că avea mare nevoie să vorbească cu cineva. Zicea ea că m-a văzut mergând în fața ei și și-a zis că poate vorbi cu mine. Am fost luată prin surprindere când m-a ajuns din urmă și m-a întrebat dacă mă grăbesc. Am stat de vorbă cu ea vreo jumătate de oră, și spre rușinea mea nu i-am acordat mai mult timp vrând să ajung la colegiul biblic. Avea mari probleme iar eu nu am renunțat la programul meu. I-am dat câteva sfaturi și i-am arătat și Biserica Izbânda (pentru că eu înspre ea ma îndreptam și eram chiar pe stradă). 

Oamenii care au nevoie de Dumnezeu sunt la tot pasul, pe unii Dumnezeu îi aduce chiar înaintea noastră, îi face să ne abordeze ei, nu trebuie decât să fim gata să vorbim despre El, să-i iubim pe oameni, să dăm o mână de ajutor și să fim o mărturie acolo unde suntem. Eu pot fi relevantă pentru anumiți oameni, iar tu pentru alții. Tu ai acces acolo unde poate că eu nu am. (ex. dacă o persoană are nevoie să-i zugrăvești casa, și tu te pricepi, poți intra în casă, pe când eu nu)

Pavel i-a cunoscut pe Aquila și Priscila făcând ceea ce știa. Meseria lor era facerea corturilor. Așa a intrat în contact cu ei și le-a vorbit despre Dumnezeu. Iar altora, în sinagogă le propovăduia și le vorbea despre Domnul Isus. 

El le vorbea tuturor despre Domnul. Același lucru suntem chemați și noi să facem. Dar ca să putem vorbi despre El... trebuie să-L cunoaștem.