”Megafonul”

De curând m-am gândit la o poezie în care m-am văzut pe mine cerându-I Domnului socoteală, și spunându-i:

”S-aștept?... ce să aștept? De ce? Stăteam înfrânt și rătăcit..
Oare e mâna Ta prea scurtă? Urechea Ta n-a auzit?”
și răspunsul a venit:
”Aș fi putut să clatin munții, să-ntunec soarele pe cer..
Aș fi putut s-aprind văzduhul; să-i înviez pe cei ce pier!
Dacă ți-aș arăta într-una ce să alegi să-ți fie bine
Tu ai avea răspuns la toate... dar nu M-ai întâlni pe Mine!”.

 Mi-am dat seama că mă uit la mine, și la această viață de aici, și atunci când visele nu mi se împlinesc rămân dezamăgită, și tot insist în dorința mea și mă încăpățânez o vreme. Înțeleg lucrurile, însă mi-e greu să le și accept.

Dumnezeu permite suferința, din simplul motiv că în acele momente Îl vedem pe El. Cu părere de rău o spun, îl cautăm pe Dumnezeu mai mult când ne este greu, când nu mai avem ce face, apelăm la El ca la o ultimă soluție. Nu toți fac așa, și îmi place să cred că nici eu, însă nu știu căt de adevărat este. Mă întreb dacă viața noastră ar fi așa cum ne-am dori-o, ne-am mai pune problema existenței lui Dumnezeu? Ne-am mai gândi la El? Probabil că ne-am mulțumi cu ceea ce am avea și nu ne-am mai gândi la altceva dincolo de aceasta.

Din păcate nu este cum ne dorim, și chiar și cei care nu se gândesc la veșnicie, știu că viața este grea, și în strădania lor încearcă să construiască ”un pământ nou”; se gândesc ce pot face ca să le fie bine, o carieră, își strâng avuții, și se rezumă doar la aici și acum. Credincioșii își ridică privirile și-și dezlipesc inima de aceste lucruri trecătoare, și se gândesc la lucrurile de dincolo. Își dau seama că cel mai real și important este Dumnezeu.

”Dumnezeu ne șoptește în plăcerile noastre, ne vorbește în conștiință, dar strigă în dureri! Durerea este megafonul cu care trezește o lume surdă.”